Când vorbește despre fiul ei, Vio, doamna Ligia are mereu aceeași lumină în priviri. Este o lumină făcută din recunoștință, din dragoste și din emoția mamelor care știu ce înseamnă fiecare mic progres. Vio a venit la Centrul Luchian în anul 2003, pe atunci un copil de câțiva ani, tăcut și retras, diagnosticat cu autism sever. La început, fiecare zi era o provocare. Nu mânca singur, nu bea apă singur, iar comunicarea era aproape imposibilă.
„Îmi amintesc și acum momentul în care a ridicat pentru prima dată cana și a băut singur apă. Am plâns. Pentru alții e ceva firesc, dar pentru mine a fost o minune”, spune mama lui, zâmbind.
Tot aici, la centru, Vio a început să mănânce singur, să prindă bucăți mici din farfurie, să se descurce cu gesturi simple care înseamnă, de fapt, pași uriași spre independență. Cea mai puternică amintire a Ligiei rămâne momentul în care, după ani de așteptare, a auzit pentru prima dată cuvântul „mama”. Un cuvânt mic, dar care, pentru ea, a însemnat totul. Își amintește și acum primele zile la centru, pline de teamă și neîncredere.
„V-am văzut pe toate așa de tinere și mă gândeam: Doamne, ce pot ști fetele astea să facă cu copilul meu? Dar anii au trecut și acum nu-mi pot imagina cum ar fi fost viața noastră fără acest loc", mai adaugă mama lui Vio.
De atunci, Centrul Luchian a rămas pentru familia ei un sprijin constant. Ori de câte ori apar schimbări sau momente mai grele, știe că aici găsește o ușă deschisă, oameni care o ascultă și o înțeleg.
Astăzi, Vio merge singur, mănâncă singur și își exprimă bucuria în felul lui: prin gesturi, priviri și zâmbete. Este extrem de atașat de sora lui, Raluca, cea care i-a fost mereu aproape. Legătura dintre ei este una profundă, caldă și sinceră, o dovadă că iubirea dintre frați nu ține cont de cuvinte.
Raluca este, la rândul ei, mamă, iar Vio o adoră pe sora lui și pe copiii ei, care îl privesc cu afecțiune și naturalețe. Familia lor rămâne una unită, în care grija și dragostea se împletesc firesc, zi de zi.
Vio este un tânăr vesel și plin de viață. Râde mult și reacționează imediat la orice zgomot sau sunet nou. Dacă aude ceva căzând, spune imediat „pac” și zâmbește larg. Îi place să fie înconjurat de copii, să se joace lângă ei, iar preferatele lui sunt jocurile cu incastre de lemn, la care revine mereu cu bucurie. Are și gesturile lui jucăușe, specifice, prin care își exprimă entuziasmul: atingeri rapide, mișcări scurte, pline de energie. Sunt semnele lui de bucurie sinceră.
„Sunt recunoscătoare pentru tot ce am trăit aici. Vio mi-a arătat că fericirea nu vine din lucrurile mari, ci din cele mici. Un gest, un zâmbet, un progres mic, dar adevărat. Asta e bucuria mea”, punctează doamna Ligia.
Pentru doamna Ligia, fiecare pas al lui Vio este o reușită. Pentru noi, povestea lor este o dovadă că dragostea maternă nu se măsoară în cuvinte, ci în răbdare, în timp și în priviri care spun tot. #EusuntLuchian
