Mi-o amintesc pe Andreea mică, pe la trei ani, când am adus-o pentru prima dată la Centrul Luchian, în 2004. Pe atunci, nu știam foarte clar ce diagnostic are; medicii vorbeau despre întârziere în dezvoltare, despre posibile tulburări, dar nimic nu era sigur. Ce știam însă era că Andreea e un copil senin, cu ochi mari și căprui, cu gene lungi și un zâmbet care îți topește inima. Din privirea ei am înțeles întotdeauna mai mult decât mi-au spus cuvintele medicilor.
Când am aflat de Centrul Luchian, am simțit că acolo ar putea fi locul unde să crească, să se dezvolte, să fie înțeleasă. De atunci, Centrul a devenit o a doua casă pentru noi. Am lăsat-o acolo mereu cu încredere, știind că e înconjurată de oameni care o iubesc și o respectă pentru ceea ce este.
Andreea nu vorbește, dar comunică în felul ei, curat și sincer. Zâmbește, râde, te prinde de mână, te privește în ochi și știi exact ce vrea să spună. Îi place muzica populară, acasă televizorul merge aproape mereu pe Hora TV și se luminează toată când aude melodiile ei preferate. Îi plac plimbările, compania copiilor, dar și momentele de liniște. Suntem o familie unită. Andreea se bucură de fiecare dată când îl vede pe Silviu, fratele ei, care în prezent este student. Adoră să meargă la țară, să-și petreacă timpul în compania tatălui ei, amintindu-și cu entuziasm de perioada în care mergeau împreună la Centrul Luchian.
La Centru e mereu prima care ajunge dimineața, la ora șapte și așteaptă liniștită până vin ceilalți copii. Găsește fericirea în lucruri simple, dar pline de semnificație: îi plac încastrele de lemn, să mâzgălească pe hârtie cu creioane colorate, să schimbe culorile la nesfârșit, ca și cum fiecare ar fi o nouă descoperire. Îi plac mult fructele. Știam lucrul acesta, dar ni-l confirmă mereu și comunicarea cu personalul de la Centrul Luchian: când e masa de prânz și vede ceva ce-i place, întinde mâna spre farfuria colegului și se uită cu zâmbetul acela senin și întrebător, ca și cum ar cere voie.
Recunoaștem gestul, pentru că exact așa face și acasă cu noi, și, la fel ca în centru, primește întotdeauna o porție în plus și multe zâmbete.
Pandemia și pauzele lungi de la Centru nu i-au făcut bine. Lipsa rutinei, a oamenilor dragi de acolo, s-a simțit imediat, dar când a revenit, parcă s-a luminat totul în jurul ei. Am înțeles atunci cât de mult înseamnă acest loc pentru ea și pentru noi.
Au fost și momente când ne-am simțit depășiți ca familie, când ne-am întrebat de ce noi, ce o să se întâmple mai târziu, cum va fi viitorul Andreei. Undeva în suflet ne rămâne o întrebare care nu dispare niciodată - ce se va întâmpla mai târziu cum o să evolueze, ce curs o să ia diagnosticul Andreei - dar avem și încrederea că lucrurile se vor așeza, pas cu pas, că viața își va găsi drumul ei firesc.
Pentru mine, fiecare zâmbet al Andreei este o reușită, iar privirea ei senină m-a învățat ce înseamnă cu adevărat liniștea, iubirea și puterea de a merge mai depart.
Andreea colaborează mai greu cu medicii. Poate pentru că, de micuță, a fost expusă de multe ori mediului de spital, iar halatul alb o sperie și o neliniștește. De aceea, evităm cât putem locurile străine, la frizerie, de exemplu, nu am reușit să o ducem, iar tunsul îl facem acasă, cum putem, cu multă răbdare. Nici acolo nu stă întotdeauna, dar, ciudat sau poate firesc, la Dana, educatoarea ei, totul se schimbă. Stă liniștită, zâmbește, se lasă aranjată, de parcă ar simți că e în siguranță. Așa e și la centru: dacă intră o persoană necunoscută, Andreea se sperie, plânge sau strigă, dar în clipa în care simte apropierea cuiva drag, o mână pe umăr sau vocea educatoarei, totul se liniștește.
E felul ei de a ne spune că are nevoie de încredere, de oameni cunoscuți și de blândețe. #EusuntLuchian
Dana Inceu
