Când s-a născut Mihaela, medicii mi-au spus că totul este bine. Era un copil liniștit, cu ochii mari și curioși și nu aveam niciun motiv să cred că viața ne va pune la încercare. În jurul vârstei de doi ani, am început însă să simt că ceva nu e în regulă. Mihaela nu stătea bine în picioare, nu reușea să meargă și am știut că trebuie să caut răspunsuri.
Am mers din spital în spital, dar abia la Cluj am primit un diagnostic clar: encefalopatie cu tulburări de dezvoltare, o consecință a unei suferințe la naștere. Țin minte că m-am simțit pierdută, dar în același timp hotărâtă să fac tot ce pot pentru ea.
A urmat o perioadă grea, dar Mihaela a fost curajoasă. A mers la școală, a terminat opt clase, iar eu am fost mereu alături de ea. Când avea zece ani, tatăl ei a plecat. Nu s-a mai întors niciodată și n-a mai întrebat de ea. Am rămas doar noi două, eu și Mihaela și de atunci suntem o echipă. Ca să ne descurcăm, mergeam să fac curățenie sau spălam scările blocurilor, iar Mihaela mă însoțea mereu. Ținea lumina aprinsă, vorbea cu mine, îmi zâmbea. Era felul ei de a-mi spune că suntem împreună în tot. Tot la zece ani, a fost operată la ambele picioare, la București. Am sperat că operațiile o vor ajuta, dar n-a fost așa. După intervenții, a fost mai greu, a fost nevoită să poarte orteze și de atunci pașii ei au fost mereu o luptă.
Când am aflat de Centrul Luchian, am simțit că ne-am găsit locul. Aici Mihaela e în siguranță, printre oameni care o iubesc și o înțeleg. Iar pentru mine, centrul a fost o binecuvântare, știu că pot merge la cumpărături, pot să mă odihnesc puțin, știind că fiica mea e pe mâini bune. Cu ani în urmă, a avut un accident urât și și-a rupt piciorul. Atunci, kinetoterapeutul Centrului Luchian venea acasă la noi, să facă exerciții de recuperare, ca să nu-și piardă speranța. Nu o voi uita niciodată pe Laura, care o învăța, cu atâta răbdare, să se ridice din nou.
Acum, Mihaela vine cu bucurie la Centru. Îi place să deseneze, să lipească, să participe la activități, să vorbească cu colegii. Are zile bune și zile mai grele, dar mereu își găsește puterea să zâmbească. Pentru mine, fiecare clipă petrecută alături de ea e o dovadă că iubirea nu obosește niciodată. Mihaela m-a învățat că starea de bine nu înseamnă vindecare, ci fiecare zi trăită împreună.
Veronica Hodor
