Povestea Cristinei este una despre responsabilitate, despre dragoste și despre felul în care viața te obligă, uneori, să devii puternic pentru cei pe care îi iubești. Mara a venit la Centrul Luchian în 2003, chiar la deschiderea Centrului. Era un copil blând, liniștit, cu o privire care spunea mai mult decât ar fi putut spune oricine în cuvinte. Diagnosticul ei, dizabilitate intelectuală, nu i-a luat niciodată dreptul de a fi iubită, ocrotită și înțeleasă. Cristina, sora ei mai mică, își amintește și acum primele zile de atunci. Familia lor a făcut mereu tot ce a putut pentru ca Mara să aibă parte de sprijin, de terapie și de oameni care să o ajute să-și găsească locul.
În 2006, Cristina a plecat în Italia. Era tânără, plină de speranțe și de dorința de a-și construi o viață stabilă, dar viața avea alte planuri. În 2011, tatăl ei, un speolog pasionat și respectat, a murit într-un accident pe munte. Un an mai târziu, mama fetelor a fost diagnosticată cu o boală gravă, iar Cristina a luat decizia de a se întoarce acasă. A renunțat la tot ce clădise în Italia pentru a fi aproape de mama bolnavă și de Mara.
În anul 2013, după pierderea mamei, Cristina a rămas singură cu sora ei. De atunci, a devenit sprijinul ei de zi cu zi, asistentul ei personal, dar mai presus de toate - familia ei.
Astăzi, Cristina este mamă la rândul ei. Băiețelul ei, Thomas, are cinci ani și aduce bucurie și energie în fiecare zi. Între drumurile la grădiniță, la Centrul Luchian, între activitățile Marei și treburile casei, Cristina învață, zi de zi, să găsească echilibrul între două iubiri: sora ei și copilul ei.
„Nu e ușor, dar nici n-aș putea altfel. Mara e parte din mine, la fel cum este și Thomas. Am învățat că iubirea nu se împarte, se multiplică. Când o dăruiești, ea crește", povestește Cristina.
Pentru Cristina, Centrul Luchian a rămas un loc al continuității. Aici, Mara este înconjurată de oameni care o cunosc de-o viață, care i-au fost alături și care au înțeles-o fără explicații. Iar pentru Cristina, este locul unde știe că nu este singură.
Mara nu vorbește, dar privirea ei spune totul. Este un suflet blând, cald, pasionat de haine și de frumos. Are zile în care își dorește să se schimbe de mai multe ori, alegându-și cu grijă bluza preferată. Când Cristina pleacă într-o scurtă vacanță și se întoarce, Mara o așteaptă mereu cu un zâmbet larg și cu bucuria sinceră de a primi o haină nouă. Un gest mic, dar plin de sens pentru ea. La centru, toți o iubesc pentru blândețea ei, pentru felul în care luminează o zi doar prin prezența ei.
Povestea lor este o lecție despre iubirea care nu obosește chiar și atunci când viața te pune la încercare.
